René Árpád Spitz, un psihoanalist austriac cu origini evreieşti,
a introdus termenul de “depresie anaclitică” care vorbeşte
despre importanţa vitală a legăturii dintre mamă şi copil
în primii ani de viaţă şi despre efectele ulterioare 
ale separării dintre mama si copil. 

Denumirea provine din grecescul “anaclitein” 
care înseamnă sprijin, şi se referă tocmai la lipsa de sprijin
pe care copilul o resimte din partea mamei în primul an de viaţă…
…iar asta lasă uneori pentru tot restul vieţii daune psihosomatice ireparabile.

Studiul a fost făcut pe două grupuri de bebeluşi,
unul din orfelinat iar celălalt din închisoare,
de la mame care au născut în închisoare 
şi îşi cresc copilul acolo.

Copiii de închisoare erau îngrijiţi de mamele lor naturale,
în condiţii de închisoare, bineînteles, în timp ce copiii din orfelinat
erau îngrijiţi de personalul orfelinatului instruit pentru îngrijirea copiilor.

Spitz a observat cum copiii din orfelinat
erau mai bine trataţi şi îngrijiţi de asistente
decât erau cei din închisoare de către mamele lor naturale,
dar în ciuda acestui fapt copiii din închisoare aveau 
o rată a decesului mai mică decât cei din orfelinat.

Astfel că pe parcursul a doi ani de studiu
mai mult de o treime din copiii din orfelinat AU MURIT,
în timp ce TOŢI copiii născuţi în închisoare erau vii, chiar şi 5 ani mai târziu.

Mai mult decât atât, dezvoltarea fizică si psihică a celor din orfelinat
era mai slabă decât a celor din închisoare şi copiii erau mai puţin curioşi,
mai putin jucăuşi, mai inerţi şi mai sensibili la infecţii
decât cei care au stat în preajma mamelor.

Cei din închisoare au început să meargă şi să vorbească
mult mai devreme decât cei din orfelinat, iar unii au făcut scoruri
mai bune la teste chiar decât copiii din familiile normale.

Studiul a subliniat importanţa critică a mamei în preajma copiilor
în special în primii ani de viaţă astfel încât ei să aibă nevoile împlinite.

Nu, mama nu era la muncă, nu făcea carieră,
nu era nici la coafor şi nici la party cu adulţii,
ci era alături de copil, chiar dacă se aflau la închisoare,
ea era fizic lânga el.

Nu toţi copiii mor pentru că mamele nu sunt lânga ei
în primii ani de viaţă (două treimi au trăit şi în cazul studiului)

însă cei care au trăit au fost diagnosticaţi de Dr. Spitz cu “depresie anaclitică”
care avea să-i urmăreasă pe tot parcursul vieţii
şi să le influenţeze alegerile şi destinul.

Drept urmare aceşti copii tind să fie timizi şi retraşi,
fără încredere în sine şi mai ales fără încredere în relaţii, mereu în dubii,
pentru că ceva le spune că vor fi abandonaţi sau încrederea le va fi trădată
de către ceilalţi, aşa cum au păţit din partea părinţilor…
…şi-o vor face inconştient, evident.